Viitorul e prea departe? – o expertiză memorabilă a scriitorului Dinu Flămând

martie 27, 2009 at 10:33 pm (Guvernul mondial) (, , , , , , , , , , , , , , , , )

Viitorul e prea departe?

Se ştie că urmează o lungă traversare a deşertului din pricina principalului viciu al lumii moderne: faptul că nu o interesează viitorul lung. E oare prea departe acel viitor? Aşa s-ar zice, daca e să ne luăm după egoismul viitorului scurt, singurul etalon de valorizare care funcţionează astăzi. Suntem şi beneficiarii, şi victimele victoriilor din prezent. Ai reuşitelor tehnologice, în primul rând. Ele au transformat viitorul scurt într-un prezent cu nişte rezultate excepţionale obţinute aproape peste noapte: informatica, miniaturizarea, contracţia timpului prin noile mijloace de comunicare sau atâtea noi practici medicale ce ne prelungesc efectiv viaţa. Nu am înteles că totul devenise posibil numai prin lentele acumulări ştiinţifice şi tehnologice, dar şi prin modificări lente de mentalitate din trecut. Şi că toate sunt o contracţie a viitorului lung de odinioară, fără să avem certitudinea că vom putea repeta şi mâine experienţa.

Ne-am instalat într-un soi de prezent dilatat, cu încrederea că nimic nu ne mai rezistă de acum încolo. Progresul continuu, supremaţia inteligenţei asupra materiei, euforia permanentă a competiţiei! Nu e de mirare că, într-un moment grav de panică, cel de acum, ne interesează doar să schimbam piesele uzate de la această maşină a prezentului. Ar trebui să inventăm altă maşină, cum au procedat mecanicii primitivi şi geniali care îmblânzeau fulgerul sau înghesuiau vaporii de apă cu un piston. Ceva mai mult decât o maşină – o adevărată şi nouă inteligenţă sensibilă care să ne asigure şi supravieţuirea colectivă pe termen lung. Din moment ce tot vom strânge cureaua sau chiar vom fi nevoiţi să renunţăm la atâtea automatisme ale confortului postmodern, oare de ce nu investim în viitorul de poimâine? În învăţământ, în cercetare, în ecologie, în căutarea de noi energii şi de noi tehnologii. Poate că asemenea programe ar favoriza şi apariţia unei noi paradigme sociale globale. 

Adica în ceva care să nu mai perpetueze actualele noastre dependenţe şi limite şi care să nu mai reproducă acelaşi sistem, după ce va fi fost cârpit cu miliarde garantate de aurul şi de inteligenţa viitoarelor generaţii? Cine le întreabă acum dacă sunt de acord cu ipotecile semnate de guvernul mondial, deşi nerecunoscut ca atare, al celor 20 care se vor întâlni la Londra? Până una-alta, s-a văzut că urgent este să fie salvate băncile, societaţile de asigurări, marile conglomerate industriale şi atâtea alte oficine care oricum stăteau pe palierul privilegiilor. Tot ei? Niciodată pălmaşul? Tot principalii vinovaţi de bordelul acestei cupidităţi diabolice globalizate sunt mângâiaţi şi calmaţi? Iar de îndată ce încasează ajutoarele de la guvern, scot de sub masă contractele lor de dinainte negociate şi-şi plătesc bonificaţii grase, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

E incredibil să vezi cât de puţină autoritate au totuşi Obama, Sarkozy, Gordon Brown, Angela Merkel şi alţi lideri politici ai lumii pe lângă propriii lor bancheri. A ajuns Congresul american să pună impozit de 90% pe primele pe care şi le varsă conducerea de la grupul de asigurări AIG. Fiindcă boşii finanţelor nu vor să renunţe la caşcavalul lor suplimentar, absolut nemeritat, mai cu seamă că statul federal a intervenit de patru ori cu fonduri proaspete ca să ţină mastodontul de asigurări pe linia de plutire. Lumea întreagă e şantajată de vechii privilegiaţi. După noi potopul, spun şi ei, ca nişte adevăraţi regi ai abuzului, imperturbabili la propria lor ilegitimitate. 

O glumă care parodia fanfaronada optimistă a propagandei comuniste era, pe vremuri, că nici viitorul nu mai este cum fusese. Iat-o devenită evidenţa faptului că nici trecutul nu va mai fi ca altădată. Înainte era un prezent cu datorii faţă de trecut. De unde şi psihologia socioculturală dominantă: respectul faţă de strămoşi, faţă de trecutul cultural, obligaţia noilor generaţii de a cunoaşte acest trecut, chiar dacă el inspiră apoi revolta şi nervozitatea celor care ridicau ancora şi plecau spre necunoscut. Acum trecutul nu se mai stochează. Insist asupra termenului „a stoca”. Opusul stocului este „fluxul”. Amândouă ne vin din filosofia dominantă a vremurilor noastre. Nimeni nu vrea să aibă marfa pe stoc, toata lumea mizează doar pe ventilaţia mărfurilor, pe fluxul continuu. De aici şi dispreţul faţă de cultura de stoc a trecutului şi incapacitatea multora de a vedea în viitor dincolo de ziua livrării imediate. 

Când oare, în ce împrejurări, în ce moment de lungă neatenţie şi de eclipsă a vigilenţei elementare s-a predat epoca noastră acestui reflex de supermarket? Unul care nu are nici măcar meritul inteligenţei practice, din moment ce asistăm la colapsul generalizat al sistemului. Un mare arhitect şi gânditor de astăzi, Paul Virilio, care a organizat recent o expoziţie de idei la o fundaţie pariziană, propune înfiinţarea unei universităţi a dezastrului. În care să fie elaborate cu toată seriozitatea scenariile ieşirii din actuala barbarie a unei lumi care adoră viteza, dar nu-şi cunoaşte ţelul. 

Dinu Flămând – Viitorul e prea departe?  Articol apărut în România Liberă, 26.03.2009

Legătură permanentă Lasă un comentariu